Toate relatările despre Tibet pe care le-am citit în cărţi şi în ziare în anii mulţi care s-au scurs de la ocuparea ţării de către chinezi în 1951 mi se învârt mereu în minte. Dar aceste evenimente trăite, care, vrând-nevrând, se află la graniţa dintre realitatea istorică şi percepţia personală, nu mai sunt în măsură să-mi satisfacă nevoia de înţelegere, cu atât mai puţin sentimentele şi amintirile acumulate în cei şapte ani de şedere în Tibet. În sfârşit, după mai multe încercări zadarnice de a obţine de la chinezi o viză de intrare în Tibet, sunt în avionul spre Lhasa. După ce ani de zile am primit doar răspunsul „not yet”, în primăvara anului 1982 cea mai mare dorinţă a mea devine realitate, şi anume să mă întorc, după exact treizeci de ani, în ţara care a devenit o a doua patrie pentru mine şi al cărei destin am putut să-l trăiesc atât de intens şi nemijlocit. Se înţelege că spiritul meu este acum mult mai agitat decât în alte călătorii, iar sentimentele mele sunt mai sensibile. Am vrut ca în zilele ce vor urma să mă pot baza pe instinctul meu, să pot diferenţia şi recunoaşte, şi mi-am propus să am încredere doar în ochii mei şi să încerc să judec realitatea ce mi se va dezvălui pe baza cunoaşterii şi experienţei mele. Zborul de la Chengdu până la terenul de aterizare din valea fluviului Brahmaputra, în mijlocul Tibetului, a durat trei ore: am zburat peste vârfuri acoperite de gheaţă, înalte de 6.000-7.000 de metri, şi peste podişul tibetan, pe care ninsese uşor şi care, în paloarea şi imensitatea lui, era la fel de misterios cum l-am cunoscut împreună cu Peter Aufschnaiter când am fost timp de doi ani pe fugă. Pe vremea aceea nu existau încă hărţi sau relatări despre ruta pe care voiam noi să mergem. A trebuit să ne aventurăm în necunoscut şi să avem mereu grijă să păstrăm direcţia nord-est în care porniserăm; am sperat că vom întâlni nomazi de la care să putem afla cel mai sigur drum şi distanţa până la Lhasa. Planul nu ne era prea clar nici nouă, iar vânturile îngheţate de iarnă cu care ne-am confruntat încă de la graniţă ne-au arătat cam ce ne aştepta în continuare.