Fiecare infanterist din armata sovietică poartă cu el o lopăţică. Atunci cînd i se ordonă să se oprească, se întinde pe jos şi începe să sape o groapă în pămîntul de sub el. În trei minute poate fi săpat un mic locaş adînc de 15 centimetri, în care poate sta întins: n-au decît să şuiere gloanţele pe deasupra capului său… Cu pămîntul pe care l-a scos formează în faţă şi într-o parte o mică movilă care îl protejează la rîndul ei. Dacă un tanc trece peste un astfel de locaş, soldatul are 50% şanse să scape nevătămat. În orice moment, soldatul poate primi ordin să înainteze din nou şi, urlînd din răsputeri, va porni la asalt ca o furtună. Dacă nu i se ordonă să înainteze, sapă în continuare, tot mai adînc. La început, din locaş poate să tragă din poziţia culcat. Mai tîrziu are loc să tragă stînd în genunchi, iar apoi, după ce ajunge la o adîncime de un metru şi zece centimetri, poate trage stînd în picioare în locaşul săpat de el. Pămîntul pe care l-a scos din groapă îl protejează de gloanţe şi de schije. În acest parapet face o deschizătură în care îşi potriveşte ţeava armei. Dacă nu primeşte alte ordine, mai lucrează la locaş, îl camuflează. Începe să sape un şanţ care să ajungă la camarazii săi din stînga. Întotdeauna se sapă de la dreapta la stînga şi în cîteva ore unitatea are o tranşee care leagă unul de altul toate locaşurile săpate de infanterişti. Tranşeele unităţii sînt legate de cele ale altor unităţi. Se construiesc adăposturi şi se mai sapă nişte tranşee de comunicare mai în spate. Tranşeele sînt adîncite, acoperite, camuflate şi întărite. Apoi, pe neaşteptate, se dă din nou ordin de înaintare. Soldatul iese din locaş, strigînd cît îl ţine gura.